duminică, 28 februarie 2010

Poveste cu oameni mici si oameni mari  de Martisor!
Exista oameni mari si exista oameni mici si nu ma refer la statura. Ma refer la felul de a fi. Oamenii mici vad doar in curtea lor, care de multe ori are un gard; fiind mici nu pot vedea, din pacate, decat ograda proprie pentru care se si straduiesc foarte mult. Ei, de fapt, nu ar vrea sa fie asa dar neavand ce sa faca lucreaza cu ceea ce au la indemana. Oamenii mici au casele frumoase si ingrijite, rasadurile plivite cu mare atentie, prosoapele aliniate disciplinat in baie.Din cand in cand intra un om mare in ograda lor si ei il vad, il percep asa cum este el... adica,  mare.O vreme,  ei stau si se bucura de el, nu le vine sa creada ca a poposit acolo, incep sa ii arate afectiune, sa-i doreasca mereu prezenta.
Oamenii mari vad intotdeauna dincolo de garduri si de curti. De multe ori, ei nici macar nu au o curte sau nici macar o casa. De cele mai multe ori, ei sunt ai tuturor si ai nimanui cu precizie.Oamenii mari vad mereu dincolo de sufletele lor, curtea lor, casa lor, asta fiind un mare defect, ca nu prea se ocupa ei de ograda lor. Ei intra in curtile oamenilor mici si vor ca acestia sa vada prin ochii lor dincolo de gardul micut al ogradei lor.                  
O vreme oamenii mici si oamenii mari se iubesc intr-o nevoie de completare a ceea ce lipseste fiecaruia. Printre oamenii mici se gasesc adesea oameni mici care si-au stopat singuri  cresterea, de multe ori de teama. Oamenii mari,  la  randul lor, se pot micsora ca lana la apa.Asta se intampla,  de obicei;  cand un om mare este asimilat de catre un grup de oameni mici. Pentru ca, am uitat sa va spun, oamenii mari nu sunt prea fericiti cu perspectiva lor oricat de inaltatoare ar fi ea; dar e interesant ca nici oamenii mici nu sunt fericiti cu dimensiunea in care isi duc zilele. De aici apar acele combinatii bizare in care oamenii mari si oamenii mici se amesteca. Oamenii mici ajung sa traiasca la apogeul la care puteau trai doar prin mijlocirea unui om mare si un om mare ajunge sa traiasca apartinand fericit unui om mic bucuros ca-si poate uita pentru o clipa perspectiva atat de larga si obositoare data de inaltimea sa.
Oamenii mici fac lucruri mici si dragalase si atat de concrete pentru oamenii mari ca sa-i pastreze o vreme in apropierea lor, asta pentru ca oamenii mici se pricep de minune la detalii dragute si aparte care le dau oamenilor mari certitudinea ca sunt iubiti. Ei se pricep sa iubeasca in stare pura atunci, pe oamenii mici, sa traiasca mereu pentru ei, se pricep sa renunte si sa nege tot ce erau ei inainte,  pentru ca oamenii mici sa fie fericiti, si culmea e ca o fac atat de usor! Nu o percep ca pe o renuntare reala , e ceva firesc si natural, la fel cum bei apa.
La un moment dat, in aceasta combinatie care pare perfecta va aparea imprevizibilul. Din experienta studiului rezulta ca acesta se iveste, de obicei cand omul mare supraliciteaza si doreste sa inalte omul mic in exces. Omul mic are temeri, nu are curaj si atunci incepe fuga, ascunderea, minciuna. Incepe negarea, toata panoplia suspecta de aparare in fata a ceea ce omul mic nu poate intelege; si nu poate, asta e sigur.
Omul mare isi asuma constient inainte de producerea inevitabilului faptul ca ar putea suferi - stie si intelege asta si asta se intampla cand omul mic nu poate parasi concretul sau pentru abstractul celuilalt. Unul are nevoie de alinierea in degradee a prosoapelor sale  in baie, celalalt are nevoie de renuntarea la tot pentru o idee, o emotie sau un sentiment, atat de putin palpabile.Suferintele omului mare il cresc, paradoxal pe acesta in timp ce omul mic va ramane mereu cu un dor in timp ce isi va cauta fericirea in lucruri mititele si dragalase; ii va parea rau, dar atunci va mai alinia un prosop, va mai lustrui o clanta, sau in cele mai bune cazuri, va citi o poezie unde omul mare spune cu tristete cum ar fi vrit sa creasca un om mic. Atunci omul mic se va tangui si omul mare va mai scrie o poezie sau va mai plange pentru un alt om mic.

E martisorul meu pentru toti cei pe care ii iubesc, si nu sunt putini...stiu ei care !:D                    

miercuri, 24 februarie 2010

Astazi ma simt putin cam "pissed of ''! Ultimele zile mi-au pricinuit meditatii de genul celor pe care le voi expune.
Intai si intai,  mi-am dat seama ca nu ai cum sa lupti cu impostura si non valoarea, pentru ca e o nebunie si, macar,  sa iti salvezi proprii neuroni (tot or fi ei buni la ceva...hmmm,  dar asa gandesc si cei care nu se vad impostori...tricky!!). Gandul acesta a dat nastere unui altuia care il aveam, oarecum,  de cand cu sinuciderea lui Alex McQueen...de ce se sinucid aia care chiar au ceva de spus? si ailalti traiesc bine mersi...mi-am gasit singurica explicatia si m-am potolit oarecum...cei cu adevarat valorosi nu se culca niciodata pe urechea faimei lor:  au temeri , indoieli, nesigurante! Ceilalti sunt atat de plini de ei,  incat le e mila de Universul care ar avea de suferit in absenta lor, si nu pot face una ca asta umanitatii; tot ei sunt cei care nu au nimic de retusat in photoshopul personal pentru ca sunt perfecti...ce sa mai faca?  The issue e chiar asta, pentru ca,  o conditie a progresului tau ca individ,  este nemultumirea(fie ea profesionala sau personala)!
Doi: m-am saturat de cliseul atat de des intalnit in verbiajul designerilor care isi gandesc colectiile pentru " o femeie puternica si sigura pe ea", si de aceea m-am gandit ca eu voi dedica urmatoarea colectie unei femei labile psihic si total nesigura pe ea! Poate asa, colectia va da incredere celei nesigure,  intrucat,  marea majoritate a colectiilor  reusesc,  cu siguranta,  sa rapeasca siguranta si puterea eventualelor purtatoare curajoase!
Trei: ceva frumos...cateva din creatiile lui Roberto Capucci, designerul-sculptor de rochii, marea mea iubire de tinerete, a carui expozitie am avut ocazia sa o vad la Viena in anul 1993...pozele nu inseamna nimic pe langa rochiile reale...o valoare,  nu atat de mult trambitata ca si Cavalli,  de pilda, (cateodata, chiar discutabil ca valoare) dar, cu siguranta,  o valoare si nu o impostura! Enjoy!!!!!!!!!!

duminică, 14 februarie 2010

Revin cu divele...mi se pare foarte haioasa ideea si asocierea intre femeie-diva sau non-diva cu sofaua si divanul...Betty Boop on sofa sau Kate Winslet,  sexy and semi-naked, Dita von Teese, cea retro si vampa controversata, " Odalisca"" lui Ingres,  cu atitudinea de abandon usor cenzurata si ajustata pentru ochii nostri, specifice acelei vremi, Vanessa Paradis- femeia copil-Lolita, sau pustoaica lui Boucher,indecenta si inconstienta in indecenta ei! Promit ca data viitoare sa caut o diva si "divanul" ei, adica, in other words:  facatorul "divinitatii" sale! :-p

miercuri, 10 februarie 2010

Galliano a realizat o colectie haute couture primavara vara 2010 pentru Christian Dior care are ceva din "savoire faire-ul" Balenciaga laolalta cu propria lui "nebunie" a la Dali , cu care si aduce cateodata in dorinta sa de a-si cultiva propria imagine cu ostentatia si luxul creatiilor sale.Cateodata nu poti vorbi... la fel, ca si la  colectia lui Gaultier, m-am trezit muta in fata drapajelor, care par atat de spontan, usor aranjate,  intr-o joaca, pe care o banuim sofisticata, in fata cromaticii saturate de culoare .Parca as manca fructe exotice intr-o perioada de foamete: asta e senzatia cea mai coerenta in fata colectiei sale bogate, atat de'' nelalocul'' ei, atat de suprarealista ca demers  in obsesia crizei care domina si lumea modei.
Detalii si finisaje naucitoare, make-up si hair styling impecabil; am preferat de departe, pozele din backstage unde,  si decupajul fotografic pune, daca mai era nevoie, in valoare, imaginea unei femei rasate, cum din pacate, nu prea mai exista...putem visa frumos si romantic la ''vremile" in care femeile nu doreau drepturi egale cu barbatii si nu considerau blue jeansii vestimentatia cea mai la indemana si timpul curgea muuult mai incet!!!!

marți, 2 februarie 2010

Colectia haute couture a  lui Gaultier m-a lasat "verde" si speechless...este un demers fabulos si luxuriant cu detalii si structuri de o complexitate asemanatoare vegetatiei de pe Pandora...nu stiu de ce, am asociat instantaneu,  aceasta colectie,  cu lumea infatisata de Cameron in al sau,  " Avatar''...un miracol de culori si detalii ce sugereaza un fel de paradis pierdut...